Reazem duhovnicesc

„De această sabie, de pocăință, fuge totdeauna diavolul. Ai păcătuit? Intră în biserică și șterge-ți păcatul! Nu-i așa că de câte ori cazi când mergi pe drum, de tot atâtea ori te și ridici? Fă tot așa de câte ori păcătuiești, pocăiește-te de păcat. Nu deznădăjdui! Ai păcătuit a doua oară, pocăiește-te a doua oară, ca nu cumva, din pricina trândăviei, să cazi desăvârșit din nădejdea bunătăților ce-ți stau în față. De ești la adânci bătrâneți și păcătuiești, intră în biserică, pocăiește-te! Biserica-i spital, nu tribunal! Nu-ți da pedeapsă pentru păcate, ci iertare de păcate!”. (Omiliile despre pocăință)

„Vreți să vă spun și căile pocăinței? Sunt multe, felurite, deosebite! Și toate duc la cer! Prima cale a pocăinței e osândirea păcatelor. De aceea și profetul spune: Zis-am: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului”; Și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Psalmi 31, 6). Osândește-ți, dar, și tu păcatele! Ți-e îndestulătoare apărarea aceasta înaintea Stăpânului! Cel ce-și osândește păcatele cade mai greu în aceleași păcate. Pune conștiința ta să te osândească înlăuntrul tău, ca să nu ai dincolo acuzator înaintea scaunului de judecată a Domnului! Aceasta-i o pocăință! Cea mai bună.

Dar mai este și altă cale, nu mai prejos decât aceasta: să nu porți ură dușmanilor, să-ți stăpânești mânia, să ierți păcatele semenilor tăi. Așa ni se vor ierta și nouă cele greșite înaintea Domnului. Acesta-i al doilea mijloc de curățire de păcate. Dacă veți ierta oamenilor greșealele lor, spune Domnul, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc (Matei 6, 14).

Vrei să afli și a treia cale a pocăinței? Este rugăciunea fierbinte, făcută cum trebuie, pornită din adâncul inimii. Nu-ți aduci aminte oare de văduva aceea, cum a înduplecat pe Judecătorul cel nedrept (Luca 18, 2-8)? Tu însă ai Stăpân blând, bun, iubitor de oameni. Văduva aceea se ruga împotriva dușmanilor ei; tu însă nu te rogi împotriva dușmanilor, ci pentru mântuirea lor.

Iar dacă vrei să afli și a patra cale de pocăință, îți voi vorbi despre milostenie. Multă și nespusă putere are milostenia! Nabucodonosor săvârșise tot felul de păcate, toate nelegiuirile. Daniel îi spune: Răscumpără păcatele tale prin fapte de dreptate și nedreptățile tale prin milă către cei săraci (Daniel 4, 24). Nimic nu poate egala această iubire de oameni ! După ce săvârșise mii și mii de păcate, după ce săvârșise atâtea fărădelegi, i se făgăduiește împăcarea cu Cel pe Care l-a supărat, dacă are milă de semenii săi!

Smerenia, apoi, este o altă cale care șterge la fel de bine păcatele, ca și toate căile amintite mai sus. Martor ne este vameșul; n-a putut spune nicio faptă bună. În locul tuturor acestora, a arătat smerenia și i-a fost îndepărtată sarcina cea grea a păcatelor.

Iată, ți-am arătat cinci căi de pocăință: prima, osândirea păcatelor; a doua, iertarea păcatelor semenilor noștri; a treia, rugăciunea; a patra, milostenia; a cincea, smerenia.

Nu te trândăvi ! Mergi în fiecare zi pe toate aceste căi ! Căile sunt ușoare! Nu poți pretexta sărăcia! De-ai fi săracul săracilor chiar, poți uita mânia, poți fi smerit, poți să te rogi cu stăruință, poți să-ți osândești păcatele; sărăcia nu-ți este deloc piedică. Dar pentru ce spun că sărăcia nu îți este piedică în acestea, când nici pe calea aceea a pocăinței, unde trebuie să dai bani – adică a milosteniei, nici acolo sărăcia nu ne este piedică pentru împlinirea poruncii! Ne-o spun cei doi bănuți dați de văduvă (Marcu 12, 42-44).” (Despre mărginita putere a diavolului)

„Să cunoști fapta cea bună a ninivitenilor care, în așa puține zile, s-au pocăit de așa de multe păcate și le-au stârpit. Totodată, trebuie să te minunezi de îndurarea lui Dumnezeu, căreia i-a fost de ajuns o pocăință atât de scurtă pentru atât de multe păcate (Iona 3). De aceea tu nu trebuie să cazi în deznădăjduire, măcar de ai fi săvârșit mii de păcate.” (Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză)

„Păcatul tău are hotar; leacul însă nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită. Ai curaj! Pocăința biruie păcatul! Închipuie-ți o scânteie ce cade în ocean! Poate ramâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce este scânteia față de ocean, aceea este păcatul față de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atât. Oceanul, oricât de mare-ar fi, tot are margini. Bunătatea lui Dumnezeu însă este fără de margini.

Nu vă spun aceasta ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac și mai sârguitori.” (Omiliile despre pocăință)

„Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 4, 17).

„Necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăși de venirea lucrurilor bune”.

Sfântul Marcu Ascetul (sec. V-VI), Despre cei ce își închipuie că se îndreptățesc din fapte

La Mânăstirea Antim din București, în timpul robiei nu babiloniene, nici egiptene, ci în timpul robiei comuniste, s-a menținut, cu ajutorul lui Dumnezeu, o viață duhovnicească fără întrerupere. Slujbele erau continue, mai ales Sfânta Liturghie care este de mare folos pentru omenirea întreagă. Cu toate amenințările care erau asupra noastră, Sfânta Liturghie se făcea zilnic.

Comuniștii, după cum știți, au venit la putere în 1945 și s-au instalat cu o mare îndrăzneală. Ei au schimbat toate rânduielile de până atunci printr-un fel de „înnoire” a societății, care, de fapt, urmărea să pervertească firea noastră românească și creștin-ortodoxă, urmărea să o schimbe în ură față de Dumnezeu și în necredință. Moise a vrut odată să scoată poporul său aflat în robia egiptenilor și să meargă cu toții să se roage în pustie. Dar Faraon nu le-a dat voie (Ieșirea 5, 1-5). Nici la noi nu prea mai era îngăduită rugăciunea, odată cu venirea comuniștilor la putere. Multe mânăstiri erau foarte stânjenite, în acel timp de mare frământare și de schimbare a rânduielilor din țară.

[ continuare … ]

„În vremurile cele cumplite de acum, lipsind foarte povățuitorii duhovnicești, cei care vor să placă lui Dumnezeu printr-o viață curată, numai Dumnezeu Însuși și învățătura Sfinților Părinți, le pot fi povățuitor și învățător.” (Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț)

La ce se referea marele stareţ prin „vremurile cumplite de acum” în 1766, când scria cuvintele din acest motto? La împrejurări trecătoare, ca năvălirea tătarilor din 1758, răscoalele din Iaşi, 1759 şi Bucureşti, 1764–1765? Presimţea războiul ruso-austro-turc care va devasta Moldova şi Ţara Românească între anii 1769–1774? Fără îndoială că el avea în vedere o epocă în multe privinţe cumplită, dar, în primul rând, avea în vedere amurgul spiritual al omenirii. Amurg pe care l-au întrevăzut Sfinții Părinţi din cele mai vechi timpuri. [ continuare … ]

„Și aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El și v-o vestim: că Dumnezeu este lumină și niciun întuneric nu este întru El.

Dacă zicem că avem împărtășire cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu săvârșim adevărul,

Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtășire unul cu altul, și sângele lui Iisus, Fiul lui, ne curățește pe noi de orice păcat.

Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi.

Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea.

Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și cuvântul Lui nu este întru noi.”

(I Ioan; 1, 5–10)

Așadar, să urâm încă și mai mult deșertăciunea lumii, să avem virtuțile în dorire, să ne îmbogățim în cele dumnezeiești printr-un mare negoț: rugăciuni, lacrimi, curățire, luminare, nepătimire, care sunt merindele vieții veșnice. Iar mâncarea și băutura și veșmântul și toate celelalte necesare trupului, atât să le îmbrățișăm, cât este nevoie a trăi și a sluji poruncilor lui Dumnezeu. Dacă astfel vom petrece timpul, toată ziua va fi sărbătoare, în fiecare zi va fi veselie și netemere de moarte. Chiar dacă zeci de mii de necazuri s-ar întâmpla să fie aduse asupra noastră, nu este cu putință să se scufunde conștiința cea bună.

Sfântul Teodor Studitul (†826), Catehezele Mici