Întreaga țară să fie un rug aprins de rugăciune!

Părintele Sofian Boghiu

La Mânăstirea Antim din București, în timpul robiei nu babiloniene, nici egiptene, ci în timpul robiei comuniste, s-a menținut, cu ajutorul lui Dumnezeu, o viață duhovnicească fără întrerupere. Slujbele erau continue, mai ales Sfânta Liturghie care este de mare folos pentru omenirea întreagă. Cu toate amenințările care erau asupra noastră, Sfânta Liturghie se făcea zilnic.

Comuniștii, după cum știți, au venit la putere în 1945 și s-au instalat cu o mare îndrăzneală. Ei au schimbat toate rânduielile de până atunci printr-un fel de „înnoire” a societății, care, de fapt, urmărea să pervertească firea noastră românească și creștin-ortodoxă, urmărea să o schimbe în ură față de Dumnezeu și în necredință. Moise a vrut odată să scoată poporul său aflat în robia egiptenilor și să meargă cu toții să se roage în pustie. Dar Faraon nu le-a dat voie (Ieșirea 5, 1-5). Nici la noi nu prea mai era îngăduită rugăciunea, odată cu venirea comuniștilor la putere. Multe mânăstiri erau foarte stânjenite, în acel timp de mare frământare și de schimbare a rânduielilor din țară.

Amintiri despre mișcarea duhovnicească „Rugul Aprins”

Într-o asemenea atmosferă de presiune a păgânismului și a ateismului asupra sufletului românesc, la Mânăstirea Antim din București s-a născut această flacără creștină și acest strigăt către Dumnezeu. Este vorba despre conferințele „Rugului Aprins”, care s-au desfășurat între anii 1945 – 1948. Adică, după Vecernie (mai ales duminica seara, atunci când venea foarte multă lume), intram în biblioteca mânăstirii și acolo se țineau aceste conferințe despre viața duhovnicească, în timp ce afară bântuia urgia comunistă. De exemplu, într-una din săptămâni tâlcuiam Sfânta Liturghie, în mai multe chipuri. Într-o zi, cineva vorbea despre Sfânta Liturghie în istorie. În altă zi (din aceeași săptămână) se vorbea despre Sfânta Liturghie ca jertfă. Altul vorbea despre Sfânta Liturghie în iconografie, altul despre cum se exprimă ea în muzică, altul despre Sfânta Liturghie în sens mistic (ce se întâmplă în Sfântul Potir sau pe Sfântul Disc). Era foarte multă lume venită să asculte aceste tălmăciri. Printre creștini se amestecau și informatorii comuniștilor, care luau notițe pentru alcătuirea dosarelor. Nu se discutau probleme politice. Știam că nu are nici un rost să facem așa ceva, din moment ce țara era ocupată de o armată străină.

Erau, ca vorbitori, părinți foarte buni, cunoscători ai învățăturii ortodoxe și cuvântul lor era cu foarte mare putere și influență asupra ascultătorilor, pentru că astfel de tâlcuiri interesau cu adevărat întregul auditoriu. Veneau cuvântători de seamă din toată capitala. Era Părintele Benedict Ghiuș, doctor în teologie și cu frumoase studii în Franța. Însăși prezența lui, blândețea și adâncimea lui duhovnicească aduceau un prinos de cunoaștere nouă, care ne mângâia sufletul tuturor. Era Alexandru Mironescu – ziarist, profesor de fizică, de chimie și de filosofie. Când dezbătea el un subiect duhovnicesc, ne umplea nu numai mintea, ci și inima de bucurie și de mângâiere duhovnicească. Altul era Paul Sterian, cunoscut scriitor; altul, Ion Marin Sadoveanu (un timp a fost director al Teatrului din București); altul, Vasile Voiculescu, scriitor, medic și, mai ales, profund trăitor creștin. De asemenea, participa și Alexandru Elian, profesor de bizantinologie, om de o foarte mare adâncime sufletească. Toți aceștia aduceau din bogăția cunoștințelor lor adevărate comori pentru cei care ascultau cu sete conferințele. Toți vorbeau despre suflet, despre viața cea duhovnicească a omului.

Era o flacără nevăzută care ardea, aprinsă fiind de pe masa Sfântului Altar, din inima Sfintei Liturghii, și-i cuprindea cu lumina ei pe acești cuvântători, dar și pe auditorii adunați în biblioteca mânăstirii. Acest grup de predicatori și-a luat numele „Rugul Aprins”. Principalele probleme despre care vorbeau – din punct de vedere practic, istoric și mistic – au fost Dumnezeiasca Liturghie din Sfântul Altar, precum și despre Rugăciunea lui Iisus. Așadar, de la Sfântul Altar, la altarul inimii. Pentru că inima este liturghisitorul cel adevărat! Adică, în fiecare dintre noi există și se săvârșește continuu o liturghie lăuntrică. Acesta este idealul. Un ideal ușor de împlinit, dacă în inimă există râvnă pentru Rugăciunea lui Iisus.

Părintele Ioan se ruga cu adevărat neîncetat

În anul 1945 a ajuns în București, ca un dar al lui Dumnezeu, Părintele Ioan Kulâghin. Crescuse în Rusia. Fusese frate la Optina, vestita mânăstire din nordul Rusiei. Și venise la noi cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, retrăgându-se spre Germania, după înfrângerea nemților. Mitropolitul, de teama răzbunării comuniștilor din Rusia, a plecat din țara lui, luând cu el și o mică suită duhovnicească, din care făcea parte și Părintele Ioan. Părintele Patriarh Nicodim i-a primit cu dragoste. Au fost găzduiți la mânăstirea Cernica. Și aveau o căsuță pe insulă, aproape de Biserica Sfântul Nicolae. De acolo, în fiecare săptămână, Părintele Ioan venea la noi, la Antim, și lua parte la aceste întruniri. Am să vă spun un lucru foarte important. Acest Părinte Ioan, de mic, de foarte tânăr, a deprins Rugăciunea lui Iisus. Părintele Ioan se ruga neîncetat. La Optina, unde a copilărit el, era o așezare foarte duhovnicească, cu părinți bătrâni care practicau această rugăciune a inimii. Și vă spun că, până să-l cunosc pe Părintele Ioan, eu nu mai întâlnisem un preot sau un creștin care să aibă această rugăciune cu adevărat neîncetat. De pildă, Părintele era întrebat diferite lucruri despre țara lui, despre această Rusie comunistă, despre viața lui (el a suferit foarte mult în temnițele comuniste). Iar când era mai angajat în aceste răspunsuri, eu am pus mâna pe umărul lui și l-am întrebat: „Părinte Ioan, acum vă rugați?”; „Da, părinte, mă rog”, mi-a răspuns el. Deși vorbea cu alții, era în focul explicațiilor, inima lui se ruga. Și aceasta se întâmpla nu numai ziua, ci și noaptea, tot timpul. Inima lui se ruga cu această scurtă rugăciune. De mai mulți ani, la Părintele Ioan chemarea Domnului coborâse din minte în inimă. El se ruga și când vorbea, și când mânca, și când mergea. Rugăciunea era pentru el ca și respirația. Și în somn se ruga. O știu chiar de la el. Eu îl găzduiam în chilia mea de sâmbătă până luni și vorbeam cu el multe lucruri care mi-au fost cu adevărat de mare folos.

Era un om foarte luminos − și la minte, și la chip. Când îl vedeai, ți se părea că nu dai nici un ban pe el, nu-ți dădeai seama ce valoare duhovnicească are. Era micuț, avea o barbă rară, ochelari, păr mare, gălbui; purta o rasă săracă, era foarte modest. Dar când te apropiai de el și-l întrebai niște lucruri duhovnicești, răspundea magistral, întrucât era plin de acest mare har al rugăciunii neîncetate.

El a contribuit foarte mult la închegarea „Rugului Aprins”. De la Cernica ni l-au răpit comuniștii ruși în octombrie 1946. L-au condamnat la închisoare pe viață, considerându-l trădător de țară și criminal de război. A fost dus la Odessa. Era cu el fratele Leontie, un basarabean,tălmaci al Părintelui Ioan. Fratele Leontie mi-a trimis din detenție o carte poștală care se încheia cu rugăciunea „Doamne Iisuse”. Cartea asta poștală a trecut toate cenzurile comuniste și a ajuns la Antim. Părintele Ioan a murit la Odessa, iar pe fratele Leontie l-au dus în Siberia. Mitropolitul Nicolae este înmormântat la Mânăstirea Cernica.

V-am vorbit despre Părintele Ioan întrucât era o mare comoară duhovnicească pentru noi toți. Era și un mare rugător și un foarte bun sfătuitor. Știa Filocalia și Sfinții Părinți, cam așa cum știe la noi Părintele Cleopa când spune din memorie pagini întregi din Sfântul Maxim Mărturisitorul. Avea și această rugăciune neîncetată care, rostită mult timp și cu mare atenție, se fixează undeva în inima noastră; și nu poate fi o altă bucurie mai mare pentru cineva, decât bucuria pe care o simte când rugăciunea lucrează în inima lui.

Întâlnirile de la Antim au existat mult timp, fără să fie numite „Rugul Aprins”. Era ceva firesc ca în Mânăstirea Antim credincioșii să găsească sfat, mângâiere și îndrumare duhovnicească, în ciuda tuturor informatorilor care veneau în Biserică și se temeau ca nu cumva să vorbim cine știe ce lucruri împotriva regimului comunist.

Când s-a conturat această mișcare a „Rugului Aprins”, autorul ei a fost Sandu Tudor care a devenit, la Antim, ieromonahul Agaton (în limba greacă „agaton” înseamnă îmbunătățit). Mai târziu, a ajuns ieroschimonahul Daniil Teodorescu. Era un om erudit și un practicant adevărat al Rugăciunii lui Iisus. Dacă Părintele Daniel nu înscria la Tribunal această mișcare, poate rămâneam fără închisoare… Am fost ridicați toți, șaptesprezce călugări și frați, și duși la pușcărie, în numele „Rugului Aprins”. Îmi amintesc că la anchetă mi s-a spus cam așa: „Aaa… voi sunteți aceia care făceați focuri pe câmp, în afara orașului, și ne amenințați pe noi, cei de la conducere?”. Eu i-am răspuns: „Nu, domnule… niciodată nu am făcut foc pe câmp…”; și le spuneam despre această pagină din Scriptură în care se vorbește despre Moise și despre rugul care nu se mistuia. Ei, sărmanii, nu erau deloc informați, ci se gândeau că cine știe ce puteam noi pune la cale, acolo, câțiva părinți și frați de la Antim. Deși, cu adevărat, această mișcare era, ca și mișcarea lui Moise în Egipt, împotriva duhului lui Faraon. Noi însă ne împotriveam duhovnicește lucrării lor comuniste care urmărea descreștinarea sufletelor.

Unirea dintre minte și inimă

Să vă spun câte ceva despre Rugăciunea lui Iisus sau despre Rugăciunea inimii, cum i se mai spune. Conținutul ei, îl știți, este foarte scurt: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Unii caută să practice această rugăciune, dar cu niște accente străine de duhul ei… Un amestec de yoga și de alte curente ale spiritualității orientale, care sunt foarte dăunătoare și care falsifică rugăciunea. Pentru a deprinde corect această rugăciune, eu recomand trei cărți: Pelerinul rus, Zbornicul și volumul opt din Filocalie, care se ocupă special de Rugăciunea inimii. Cine practică Rugăciunea lui Iisus după indicațiile din aceste cărți, merge pe o cale sigură și bună. Cine urmează alte sfaturi poate greși.

Această rugăciune este foarte simplă, dar trebuie să fie rostită cât de des, dacă se poate zi și noapte. Să citiți în Pelerinul rus că, la un moment dat, duhovnicul îi spune acestui pelerin să rostească rugăciunea de 3.000 de ori pe zi, apoi de 6.000 de ori, apoi de 12.000 de ori, iar acest pelerin a făcut așa cum i s-a spus și a sporit foarte mult. Citiți această carte, este foarte antrenantă, simți în ea duhul rugăciunii și, când o citești, ți se pare că ai și dobândit rugăciunea. Eu am citit-o pe nerăsuflate.

Această rugăciune poate fi rostită cu glas șoptit sau în taină, dar cu efortul ca fiecare cuvânt al rugăciunii să cadă pe locul inimii duhovnicești. În partea stângă a pieptului, cu două degete mai sus de sân, este acest centru al ființei noastre duhovnicești. În acest loc trebuie să cadă cuvintele rugăciunii și atunci ea se rostește liniștitor, cu foarte mult folos, până când, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, mintea coboară în inimă.

Pentru că acesta este scopul Rugăciunii lui Iisus: să se facă unirea dintre minte și inimă, aceste două centre ale ființei noastre lăuntrice care lucrează separat aproape toată viața. De aceea se rostesc atât de multe falsuri, lingușiri și neadevăruri. Poți vorbi foarte convingător, în cuvinte frumoase, dar inima rămâne foarte departe de ceea ce spune gura. Când însă are loc această unire, când mintea se coboară în inimă, omul devine unitar în tot ce gândește, în tot ce spune, în tot ce face. După o îndelungă repetare cu atenție a Rugăciunii lui Iisus, se face această așezare lăuntrică, și în inima duhovnicească se naște o pace neobișnuită, un fel de căldură în jurul acestui centru, iar omul simte o foarte mare bucurie, o seninătate și o creștere a credinței, a încrederii în Dumnezeu. Simți această prezență a Dumnezeului părinților noștri. Îl simți pe Dumnezeu și Îl iubești foarte mult. În plus, simți o iubire foarte curată și sfântă pentru toate făpturile omenești și pentru întreaga creație (o iubire foarte diferită de acea dragoste rece, intelectuală).

Rugăciunea lui Iisus nu este numai pentru cei din mânăstiri sau pentru pustnici, ci este foarte posibilă pentru oricine. Sunt atâția timpi morți în viața noastră. De pildă, stăm la niște cozi sau așteptăm autobuzul. Nu lăsa să-ți fugă mintea în toate părțile! Roagă-te cu „Doamne Iisuse” și, încet-încet, se va face un vad, o cărare de lumină între minte și inimă și vei simți această mare pace și bucurie lăuntrică. Și rugăciunea asta îți ajută foarte mult să spui și celelalte rugăciuni cu mare concentrare și adunare de gânduri. Iar gândurile de hulă, de desfrâu, gândurile pornografice nu au loc în mediul acestei rugăciuni. Chiar și copilașii, de pe la 8-9-10 ani, pot să prindă această rugăciune și folosul este de negândit. Așadar, această rugăciune se poate practica de către oricine, cu condiția ca acela să fie cinstit în sufletul lui, să o rostească cu multă atenție și tot timpul să lucreze pentru despătimirea lui. Dacă cineva este însă plin de patimi, viclean, mânios, bețiv sau face multă zarvă în jurul lui, rugăciunea nu prinde. Însă, pe măsură ce lupți cu aceste patimi din tine, forța ei crește și ea coboară în inima celui care se roagă. Vă îndemn ca fiecare să încerce această rugăciune și, după ce o încearcă, să nu o întrerupă. Dacă după un timp de practicare, tu uiți să te mai rogi, rugăciunea însăși îți amintește că nu te-ai rugat. Folosul acestei rugăciuni este cu adevărat foarte mare. Se grupează în jurul ființei celui care se roagă tot acest cosmos care ne înconjoară; și el îl privește cu bunătate, cu liniște… cu dragoste… Practicați-o și veți simți folosul ei!

De atunci, de când a luat ființă această mișcare, „Rugul” a tot crescut, pentru că foarte mulți s-au angajat în practicarea acestei rugăciuni. La noi a fost numai începutul. Dar iată, văd aici un obraz care practică rugăciunea, văd altul… văd încă unul… Să dea Dumnezeu ca țara întreagă să fie un „Rug Aprins” de rugăciune! Este nevoie de foarte multă rugăciune, pentru că sunt mulți care Îl hulesc pe Dumnezeu și această hulă înlătură mila lui Dumnezeu de la noi. Pentru mine este o foarte mare bucurie să văd tineri preocupați de această Rugăciune a lui Iisus. Încercați să vă apropiați cât mai mult de această rugăciune. Să nu vă descurajați! Rugăciunea nu se dobândește așa ușor, trebuie s-o practici efectiv, la măsura ta. Stăruind, cu ajutorul lui Dumnezeu, veți spori cu adevărat în rugăciune. Și să nu uitați de acel mare dușman al rugăciunii, diavolul care, tocmai în clipa în care ne rugăm, atunci ne luptă cu gânduri, cu patimi, cu amintiri urâte; face el ceva ca să nu ai spor la rugăciune. Dar cheamă cu încăpățânare numele Domnului și vei vedea rezultatele!

Poate ați așteptat de la mine mai mult. Să nu așteptați de la mine să o fac pe oratorul, niciodată nu mi-a plăcut să declam… V-am spus doar așa, de la inimă, niște lucruri, așa cum le-am simțit și le-am înțeles și eu. Dumnezeu să ne fie în ajutor!

Cuvânt adresat unui grup de studenți

București, 10 martie 1993

Din volumul „Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe”, de Părintele Sofian Boghiu, ediția a treia, Editura Doxologia, Iași, 2018