RUGUL APRINS

Arhimandrit Roman Braga (†2015)

România trăiește, ca neam, prin vinele ei adânci de spriritualitate milenară, care zac înăbușite în popor, dar care izbucnesc din când în când ca vulcanii, găsindu-și expresia în personalități reprezentative precum: Pustnicul Chiriac de la Bisericani, Starețul Gheorghe, Sfântul Calinic, sau în duhovnicia românească a Părintelui Dumitru Stăniloae, care va domina teologia ortodoxă pentru câteva secole. Această trăsătură mistică a neamului românesc coboară din capnobații daci, niște trăitori singuratici, răspândiți pe crestele Carpaților, sau din asceții frământatului ev mediu creștin, rămași nemuritori în toponomia munților noștri, a văilor și a poienilor: Muntele Chirilu, Râpa lui Chiriac, Poiana lui Pahomie etc., ca să numim doar câteva dintre pitoreștile vetre ale vechilor sihăstrii moldovene.

Moștenirea ascetică a strămoșilor, pe care fiecare român o trăiește în sufletul lui chiar dacă nu își dă seama, ia câteodată forme de pedagogie social-politică, așa cum a fost în ascetismul elitelor conducătoare ale generației de la 1922. Vorbim despre acest curent, ca despre un fapt istoric. Mișcarea aceasta a făcut însă o mulțime de greșeli care au dus la dispariția ei. Dar pentru că inițiatorii ei au fost sinceri, pentru că vorbeau în numele poporului român înțeles ca neam, nu ca partid politic, Dumnezeu i-a inspirat să exprime niște realități care veneau din adânc. Am în față un legământ al elitelor conducătoare, care sună în felul următor: „Jur să mă rup de bucuriile pământești și să trăiesc în sărăcie”; sau: „Țelul nostru este Învierea”; sau: „La judecată se vor prezenta neamurile în frunte cu conducătorii lor”. Și, pentru că rugăciunea și credința în Dumnezeu erau obligatorii, eu sunt sigur că multe dintre aceste impetuoase exclamații veneau pe negândite, din inspirație, și nu aveau nimic în comun cu platformele politice și economice. De aceea, nici nu au fost acceptați de politicieni, pentru că nimeni nu i-a înțeles ce vor, ce aveau ei de gând să facă. Lumea i-a numit naționaliști, însă pe nedrept, deoarece ei urmăreau salvarea poporului român ca neam, nu ca națiune. Națiunea este o realitate politică, determinată printr-un teritoriu, o limbă și un ideal comun de îndeplinit în istorie. Neamul însă transcende istoria, merge până la Dumnezeu și la rațiunile pentru care Dumnezeu trimite un popor în lume. În noțiunea de neam se cuprind: cultura, spiritualitatea, religia și felul în care Dumnezeu se oglindește în viața acelui popor.

 

 

Convertirea poetului Sandu Tudor

 

Dar să trecem la un fenomen pururea viu în viața neamului românesc și care oglindește, cum spune Părintele Romulus Joantă, „tradiția isihastă a poporului roman”, și anume, la Mișcarea Rugului Aprins.

Acest articol este informativ. Nu aș vrea însă să rămână ca un document în arhive, ci, mai degrabă, ca un ghid pentru tinerii intelectuali, în care ei să poată distinge trăsăturile caracteristice ale duhovniciei românești.

 

Mișcarea Rugul Aprins a fost inițiată de o persoană foarte controversată în istoria literaturii și a publicisticii românești. Este vorba de poetul Sandu Tudor. De la tatăl său, care fusese președintele Curții de Casație, poetul a moștenit, pe lângă educația și informația enciclopedică specifice culturii românești dintre cele două războaie mondiale, destule mijloace materiale, care i-au înlesnit o viață întreagă de studii și cercetări, călătorii și contacte cu tot ce prezintă interes în cultura mondială.

Sandu Tudor nu era un sistematic. Era, în expresia profesorului Alexandru Mironescu, o „bibliotecă deranjată”, însă fiecare cuvânt al lui era o temă de meditație. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note încurcate, prin care se uita un minut, fără să spună un cuvânt. Când credeai că a terminat, abia atunci începea. Era însă urmărit cu interes de vânătorii de simboluri, pentru că Sandu Tudor avea o înclinație înnăscută către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfinților Părinți și de mistica vieții călugărești. A trăit printre oamenii Bisericii, pe care îi critica în ziarul lui, Credința, mergând uneori până la șantaj. Îi plăceau scandalurile bisericești și literare. Dialogul cu el trebuia să ducă până la violență verbală. Polariza însă spiritele vii; oamenii de cultură îl iubeau, pentru că Sandu Tudor ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanțe duhovnicești, nu putea rămâne în cercul prietenilor lui.

Convertirea lui totală pentru cele duhovnicești s-a întâmplat însă în urma unei călătorii la Sfântul Munte. Pe vremea aceea, în Franța, o ziaristă a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Athos, pretinzând că ea a vizitat muntele, travestită în bărbat. Intrigat și, în același timp, curios, ca orice ziarist ahtiat după noutăți, Sandu Tudor coboară dintr-un caiac în portul călugăresc Dafnes, îmbrăcat sumar, în pantaloni scurți, cămașă sport și cu un rucsac în spate.

Dumnezeu, care vânează suflete bătăioase, care au în ele ceva din elanul Sfântului Apostol Pavel, i-a scos înainte un călugăr român vagabond, din categoria «trăistarilor», care umbla din mănăstire în mănăstire, lucrând pentru mâncare și haine. Acesta i-a spus lui Sandu Tudor: „Dacă vrei să cunoști taina Muntelui Athos, pune-ți pantaloni lungi, lasă barba să crească și vino cu mine; dar să faci ceea ce fac și eu. Mulți vin ca dumneata, să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaște și se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă turiștilor tainele vieții călugărești; aceia, cum vin, așa se duc”. Lui Sandu Tudor i s-a părut rațională propunerea și, din acel ceas, a început să facă ce făcea și monahul Averchie. Când intrau pe poarta unei mânăstiri, făceau trei metanii, alte trei metanii pe treptele bisericii, înăuntru sărutau icoanele de la ușă până la altar. Călugării apăreau ca din pământ; se iveau pe după colțuri, se uitau pe geamuri, starețul era avizat… Se răspândise zvonul în tot Muntele că Averchie umblă din mânăstire în mânăstire, cu un pelerin foarte evlavios. I s-au deschis ușile și inimile călugărilor practicanți ai rugăciunii inimii. A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respirației și toată taina Liturghiei interioare a isihaștilor, luată nu din citit, nu din filocalii, ci direct de la maeștrii anonimi ai zilelor noastre: călugării isihaști. Acolo a înțeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit și că, în acel centru existențial al ființei noastre, pe care călugării îl numesc inimă în sens de adânc, există Dumnezeu și că Dumnezeu este pecetea personalității noastre. Către acel centru al lui Dumnezeu din om se concentrează călugării când își pleacă capul în piept, rostind în ritmul respirației: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. El a înțeles că rugăciunea este o stare și nu o activitate formală. Este starea firească a omului care simte prezența lui Dumnezeu în el, pentru că în Dumnezeu viem și ne mișcăm, iar pogorârea în noi este drumul către autenticitate, către cunoașterea adevărată a ceea ce suntem. Orice activitate de conștiință trebuie raportată la acel centru existențial din noi, altfel își pierde autenticitatea.

Pentru Sandu Tudor începea acum reconsiderarea întregii culturi umane și a procesului intelectual, care, având alte puncte de referință decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci și demonice. Nu este o convertire teoretică. Sandu Tudor a ajuns la aceste concluzii practicând rugăciunea zi și noapte. Obișnuia să spună că, pentru a intra în ordinea Duhului, trebuie mai întâi să te „îndobitocești”, dându-ne exemplul unui alt vabagond din Povestirile pelerinului rus, care ajunsese o rugăciune ambulantă. Povestea, cu lux de amănunte, cum, în Muntele Athos, începuse să facă metanii din interes, ca să lase impresia unui pelerin credincios; însă, cu fiecare metanie, ceva în el se transforma. Într-o noapte, la ora două, când Muntele începea să se roage, era la schitul Sfânta Ana. Veneau zvonuri de clopote și toacă din toate văgăunile și văile; de la mănăstiri, schituri și chilii și, peste toată feeria, se mai adăuga și o lună plină care arginta Marea Calcidelor. Sensibilitatea poetului, atinsă de aripa și focul Duhului Sfânt, îl copleșise. Bătăiosul Sandu Tudor a început să plângă. Starețul schitului, văzându-l emoționat, i s-a adresat cu o întrebare ca o lovitură de ciocan: „Frate Sandule, spune-mi, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?” Prin mintea lui Sandu Tudor au început să treacă fantome de care ar fi vrut să se desprindă, ca de niște viziuni demonice: Capșa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, ședințe literare, petreceri… etc. Iar starețul a încheiat: „Noi, cei din Athos, avem o credință – Dacă mai ține Dumnezeu lumea, este pentru că, la miezul nopții, călugării se roagă”.

Întors în capitală, se dedică studiilor filocalice, pe care nu le citește, ci le practică, descoperind documente despre existența pustnicilor din Carpați, relevând în Diata Starețului Gheorghe și Legiuirile Sfântului Calinic, specificul isihasmului românesc.

În 1944, când am fost acceptat oficial în rândul prietenilor lui, Sandu Tudor era închinoviat ca frate la Mânăstirea Antim din București, cu scopul evident de a deveni călugăr. Cu banii lui a renovat chiliile și Paraclisul Mănăstirii pictat de Nicolae Stoica. Și-a ales ca patron pe cel mai controversat dintre toți misticii Bisericii Ortodoxe, pe Sfântul Simeon Noul Teolog, la fel de violent și de nonconformist în raporturile lui cu formalismul și legalismul Bisericii oficiale; și, întocmai ca el, și-a construit o chilie sub clopote, în care intrai pe brânci. Acolo a fost primul sediu al Asociației Ortodoxe «Rugul Aprins». Mai târziu, prin bunăvoința starețului, Arhimandritul Vasile Vasilachi, grupul de studiu, conferințe și practică a rugăciunii inimii, s-a mutat în biblioteca mânăstirii.

Era greu să stai în preajma lui Sandu Tudor. Dacă nu găsea nimic valoros în tine, te disprețuia, dar te și ajuta să intri pe linia unei gândiri autentice. Părerea lui era că omul de rugăciune, oricât de simplu ar fi, devine o personalitate, pentru că trăiește în Adevăr. Nu cuvintele frumoase îl caracterizează pe omul de cultură, ci conștiința teoforică. Dacă într-adevăr suntem temple ale lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt trebuie să grăiască prin noi. Trivialitatea, superficialitatea, sunt roade ale oamenilor care nu trăiesc în Dumnezeu. Hristos a zis: „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi” (Ioan 15, 4). Cum poate vița să aducă alte roade decât butucul?

Din pricina schimbărilor fundamentale ce s-au petrecut în el, Sandu Tudor devenise punct de atracție pentru intelectualitatea bucureșteană. Frecventau grupul Rugul Aprins: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Dr. G. Dabija – Conferențiar la Facultatea de Medicină, Arhimandritul Andrei Scrima – azi profesor la Universitatea Iezuită din Beirut, Arhitectul Constantin Joja ș.a., toți aceștia aducându-și familiile și cercul lor de prieteni.

 

 

Conferințele Rugului Aprins și animalul sovietic

 

Denumirea de Rugul Aprins a fost aleasă nu numai pentru că este un simbol clasic al Maicii Domnului, ci, mai ales, pentru că Maica Domnului este tipul rugăciunii perfecte, pentru că, în ea, „ca niciodată, inima omului, cu inima Domnului, au bătut și bat laolaltă” (Acatistul Rugului Aprins, Condac 8). În rugăciune, omul intră în ritmul Dumnezeirii, în el bate pulsația Duhului Sfânt. Criza omului modern este aritmia. Îmi amintesc de o conferință a lui Ion Marin Sadoveanu ținută la Rugul Aprins, despre dansurile religioase ale primitivilor. Vorbitorul afirma că ele exprimă ritmuri existențiale ca: succesiunea anotimpurilor, ciclul vieții și al morții. Așa se întâmplă și în rugăciune: omul intră în ritmul de viață al Sfintei Treimi. Și nici nu se poate altfel; atâta vreme cât suntem în Biserică, adică mădulare ale Trupului Tainic al Domnului, respirăm și noi în Duhul Sfânt, care este viața Bisericii.

Mișcarea Rugului Aprins a fost un vulcan mistic în România, între anii 19451948, o reacție a elitei intelectuale într-un moment de criză. Țara era ocupată de trupe sovietice, non-valorile își cereau dreptul în educație și în cultura românească. Mișcarea a început dintr-o strâmtorare, din teama că ne pierdem ca oameni, ca entități spirituale, în lumea aceasta pe care Dumnezeu și-a pus pecetea Ființei Lui. Ne-am trezit deodată în prezența comunismului, acest animal sovietic cu duhori apocaliptice, cu miros de votcă și sudori comisărești, care umpluse țara de afișe, carnavaluri, adunări, presă murdară, prostituție politică, răsturnare de valori. Ne-a apucat groaza că tăvălugul acesta ne va transforma pe toți într-o masă anonimă, informă, fără conștiință proprie și fără responsabilitate. Unde să fugi, dacă nu în adâncul ființei tale? Unde să te închizi, dacă nu în cămările sufletului? Și aici s-a întâmplat minunea: omul, căutându-se pe sine, s-a întâlnit cu Dumnezeu, a intrat în ordinea Duhului. Însă nu a fost ușor. În atmosfera tulbure a acelor ani, lumea căuta refugiu în formele de falsă spiritualitate. Se înmulțiseră cercurile spiritiste, profețiile și falsele vedenii. La Spitalul Colțea, Dr. Vlad conducea un cerc de psihanaliză, publicând cărți despre Sfânta Treime sub forma organelor sexuale, despre sfințenie și artă, ca rezultat al complexelor freudiene. Surogatul științific, artistic și religios, invadase teatrele și literatura cu piese nebune, cu eroi frustrați. Confuzia domnea printre studenții de la Universitatea din București: nici o filozofie predominantă, nici un lider spiritual, nici o directivă. Lichelismul politic, ateismul și imoralitatea erau note comune, înconjurate de comunismul care începuse să se impună.

 

 

Explorarea universului interior

 

Fiind studenți pe vremea aceea, împreună cu Părintele Nicolae Bordașiu, am încercat să facem ceva care ne-a costat primii cinci ani de închisoare. Am redactat niște statute pentru o eventuală Asociație a Tineretului Ortodox Studențesc (ATOS). Ne-am dus cu ele la Rugul Aprins și ei ni le-au confiscat, zicând: ,,Aduceți pe studenți aici, pe cei mai buni. Convertirea omului nu se face prin statute, asociații sau lecturi. Este nevoie de coborârea în noi, de explorarea universului interior, în care ne întâlnim cu Dumnezeu”. Mentorul acestui grup de tineri din toate facultățile, care frecventau Rugul Aprins, a fost Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuș care ne-a ajutat să transformăm teologia noastră nominalistă într-o rugăciune. Sfinții Părinți nu au teoretizat. Ei erau niște oameni practici: post, metanie, spovedanie, împărtășire… ; nu erau vorbe… De atunci am rămas cu impresia că Dumnezeu nu este o achiziție a intelectului uman și nici creștinismul nu este un manual de reguli sau de principii etice, ci Dumnezeu este viață și numai atunci devin actele noastre autentice, când putem spune, dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: ,,Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește întru mine” (Galateni 2, 20).

Două evenimente au concurat la influența mișcării Rugul Aprins printre intelectualii din România: traducerea Filocaliei și exodul preoților ruși în urma loviturii de la Stalingrad.

La Facultatea de Teologie din București, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae începuse un curs de Mistică Ortodoxă, care formează astăzi materia volumului trei al Teologiei Morale Ortodoxe.

Acel curs, împreună cu Filocalia, ne-au surprins. Era tot ce ne lipsea nouă la vremea aceea. Ele formau o gnoză perfectă, un sistem antropologic bazat pe jurnalele de rugăciune, adică pe experiența Sfinților Părinți din răsărit, despre arta coborârii în noi și întâlnirea intimă cu Dumnezeu în punctul ontologic al ființei noastre, care este de fapt și centrul personalității omului; disciplina respirației în rugăciune, controlul câmpului emoțional, introducerea minții în inimă, până la vederea Luminii necreate, prin practica «Rugăciunii lui Iisus». Sfinții Părinți numeau această disciplină isihasm și este veche de când creștinismul. Duhovnicii au păstrat un secret asupra acestei arte, pe care au transmis-o cu economie, cu inițieri speciale, din părinte în fiu duhovnicesc. Pentru grupul de la Antim, însă, isihasmul era metoda de vindecare a nebuniei omului modern, a cărui dramă este fuga de sine, fuga de o confruntare cu Dumnezeu și amețeala cu mirajul lucrurilor din afară. După misticii răsăriteni, ieșirea din rai este egală cu ieșirea din tine însuți.

Comentariile Părintelui Stăniloae la teologia Sfântului Grigorie Palama schimbă și perspectiva învățământului dogmatic din România, care până atunci se mărginea la schema catolicizantă din Mărturisirea lui Petru Movilă. Prezentarea atributelor dumnezeiești și a Harului ca energie necreată, precum și îndumnezeirea omului „după modul harului”, nu după substanță, ne duce înapoi la izvoarele Sfinților Părinți și la Scriptură. Expresii ca: „fiți dumnezei”, „rămâneți întru Mine și Eu întru voi”, „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”, suntem „părtași firii dumnezeiești”, nu sunt simple figuri de stil, pentru că Duhul Sfânt descoperă niște adevăruri, nu face poezie.

În urma retragerii armatelor române din Rusia, Mitropolitul Nicolae al III-lea al Rostovului împreună cu un grup de vreo treizeci de preoți și câteva maici s-au refugiat în București, cerând ocrotirea Patriarhului Nicodim, pe care Mitropolitul îl cunoștea de pe vremea când studiaseră amândoi la Academia Petru Movilă din Kiev. Patriarhul i-a repartizat pe preoți la mânăstirea Cernica, iar pe maici la mânăstirea Pasărea. Între timp, Mitropolitul Nicolae moare și este îngropat lângă bisericuța cimitirului mânăstiresc, paraclisul Sfântul Lazăr. În anul 1947 moare și Patriarhul Nicodim. Între preoții ruși era un călugăr îmbunătățit, Părintele Ioan Kulâghin. Acesta a venit în România cu două manuscrise rusești, care nu fuseseră tipărite până atunci. Era tot ce putuse el salva din bibliotecă, înainte ca armatele roșii să închidă mânăstirea Valaam și să omoare pe călugări cu topoarele.

Primul volum intitulat Sbornic, este o compilație din sfinții trăitori ai rugăciunii inimii, alcătuită de Egumenul Hariton de la Valaam, despre însemnătatea «Rugăciunii lui Iisus» și practica ei. Astăzi este tradusă în limba engleză de episcopul Kallistos Ware. Al doilea volum este intitulat O convorbire între un călugăr și un preot de mir despre practica rugăciunii. Într-o seară, Părintele Ioan a venit la Rugul Aprins însoțit de un caporal basarabean fugit din armata sovietică, ucenicul lui în cele duhovnicești și translator de limba română. Părintele Ioan Kulâghin a fost un sfânt pentru noi. Avea atâtea cunoștințe în materie de rugăciune, psihologia păcatului și tehnica despătimirii, că puteai să stai nopți întregi ascultându-l. Manuscrisele au fost imediat traduse și multiplicate la mașina de scris, șapirografiate în secret și răspândite în mii de exemplare. Noi vorbim prea mult de «samizdatul rusesc», uitând că în România, în toată perioada comunistă, cărțile de mistică și asceză, de rugăciuni și viețile sfinților circulau în secret, fiind urmărite de Securitate pentru a fi distruse, iar posesorii lor erau amenințați cu închisoarea.

 

 

Prigoana

 

Soarta preoților ruși refugiați la Mânăstirea Cernica a fost tragică. La sfârșitul anului 1947 au fost arestați și deferiți tribunalelor armatei sovietice, care i-au judecat sumar pentru crimă de înaltă trădare și i-au condamnat la moarte. Pe Părintele Ioan și pe ucenicul său, caporalul basarabean, i-au deportat în Siberia. Câteva cărți poștale au mai sosit pe adresa Profesorului Alexandru Mironescu. Apoi s-a așternut tăcerea. Am înțeles că bătrânul duhovnic Ioan Kulâghin a murit, iar despre caporalul basarabean nu am aflat nimic.

Între timp a apărut decretul de desființare a tuturor asociațiilor religioase, culturale și de tot felul. Ședințele și conferințele grupului de la Antim au încetat. Însă focul, odată aprins, continuă. Ceva s-a transformat în viața intelectualilor din România. Au devenit mai ortodocși, mai conștienți că Neamul Românesc a crescut și s-a dezvoltat în tradiția mânăstirilor, a rugăciunii și a Sfintelor Taine și că tradiția isihastă a existat de la început în poporul român. Niciodată nu s-a citit cu mai mult interes cartea Învățăturile lui Neagoe Basarb către fiul său Teodosie, carte care este un tratat de mistică și asceză. Pictorii, arheologii, bizantinologii și experții în paleografie au scos la iveală din trecutul țării atâta material religios, pe care, chiar dacă nu li s-a permis să-l interpreteze ca atare, a rămas pentru generațiile tinere ca izvor de inspirație. Fără acest material, nici Ana Blandiana, fiică de preot, nici Marin Sorescu și nici Ioan Alexandru, nu ar fi putut scrie versuri. Poezia majoră, poezia autentică, este o rugăciune care vine din adâncul spiritualității neamului.

Sandu Tudor a fost sfințit călugăr și preot sub numele de Ieroschimonahul Daniil și i s-a dat în primire un schit părăsit din vârful Muntelui Rarău. Acolo a adunat doisprezece călugări din toate straturile sociale: bucătari de restaurante, chelneri, foști militari, iar unii de-a dreptul vagabonzi. Cu aceștia făcea Sandu Tudor rugăciunea inimii și teologie înaltă.

Trecuseră zece ani de când activitatea formală a Rugului Aprins încetase. Aproape că uitasem și noi. Mulți dintre tinerii de atunci își închinaseră viața lui Dumnezeu, intrând în mânăstiri. Unul dintre ei este actualul Mitropolit al Transilvaniei. Dar fiecare, oriunde se găsea, era un centru polarizator. Unii s-au exprimat în perioada aceasta comunistă, prin tăcere, prin suferință și prin atitudinea lor profund umană și onestă. Mă gândesc la oameni ca Alexandru Duțu și Virgil Cândea care, în timp ce ocupau funcții de înaltă responsabilitate culturală în comunism, studiau teologie pe ascuns și publicau în reviste teologice sub pseudonim. Oameni care au făcut tot ce le-a fost cu putință ca să salveze demnitatea culturii românești. Nu strigătul, nu demagogia religioasă întărește credința. Aceea este, mai degrabă, o manifestare a orgoliului și a dorinței de afirmare. Biserica nu are eroi, Biserica are sfinți. Iar sfinții nu bat toba pe stradă. Rugul Aprins nu a fost o mișcare de mase, ci o convertire a persoanei, o revoluție interioară.

În tot acest timp, relațiile personale și comunicările între intelectualii români și francezi erau rare. Numai comuniștii aveau dreptul să călătorească. Dar nu știm cum Profesorul Olivier Clément, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Saint-Serge din Paris, a scris un articol despre această mișcare spirituală, intitulat: L’Église Roumaine el le Buisson Ardent. Abia atunci au început agenții de la Securitate să se intereseze de noi. Refugiul intelectualității române în Biserică, în religie și mai ales în teologia adâncă a Sfinților Părinți, a produs panică în rândurile Partidului Comunist. Potrivit mentalității lor, toți oamenii deștepți trebuie să fie atei și numai proștii cred în Dumnezeu. În asta și constă eșecul partidelor comuniste: nu este numai economic, ci și spiritual. Toată doctrina lor stă pe niște premise false.

Patriarhia Română organizase mari manifestări religioase cu ocazia canonizării Sfinților Români, la care au participat sute de mii de oameni. Din cauza delegaților străini, Securitatea nu a putut să intervină. Se trăia atunci în spiritul Conferinței de la Geneva. Lumea începuse să-și dea drumul: mulți intrau în viața monahală, mai ales fete tinere, încât Patriarhul Justinian a trebuit să deschidă trei seminare călugărești: unul pentru călugări, la Mânăstirea Neamț și două pentru maici, la Agapia și la Horezu. Repararea multor mânăstiri, declarate monumente istorice, cu scopul de a educa tineretul școlar în ideea că religia va deveni o relicvă arheologică așa cum sunt piramidele egiptene, dăduse greș, pentru că acum aceste monumente erau pline de prezențe vii și deveniseră focare de credință.

Guvernul de la București intrase în panică. S-a speriat de Rugul Aprins mai mult decât toate centrele de rezistență din Carpați. Pentru revoluționari exista pedeapsa cu închisoarea și moartea. Dar ce te faci cu acel «centru» din om pe care nimeni nu-l poate controla și despre care Lunaciarski îi spunea lui Lenin într-o scrisoare: „Dacă vrei să-l stăpânești pe om, ucide-i intimitatea!”. Toate acestea au dus la marea lovitură dată Bisericii Românești în anul 1959. Era al doilea val mare de arestări. Primul începuse la 15 Mai 1949, împotriva rămășiței partidelor istorice și pentru distrugerea așa-zisei „mentalități burgheze”, iar acum atacul era îndreptat direct împotriva lui Dumnezeu. Ținta erau preoții, călugării și intelectualii care polarizau, care exercitau împrejurul lor o influență spirituală. În ianuarie 1959, guvernul publică în ziarul Scânteia, pe prima pagină, un decret ce prevedea închiderea tuturor mânăstirilor și a schiturilor care nu erau monumente istorice, dar și excluderea din mănăstiri a tuturor călugărilor mai tineri de 55 de ani și a maicilor sub 50 de ani, pentru a fi în mod obligatoriu încadrați în munca pentru socialism.

Acum au fost arestați și așa-zișii lideri ai Rugului Aprins. Eu mă consider și acum un ucenic al acelor mari îndrumători spirituali, însă am fost și eu arestat printre ei. După un an de anchetă, am fost aduși într-o sală a Tribunalului Militar din București: Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor), Arhimandritul Benedict Ghiuș, Arhimandritul Sofian Boghiu, Arhimandritul Felix Dubneac, Ieromonahul Adrian Făgețeanu, Profesorul Universitar Alexandru Mironescu și fiul său Șerban (care trăiește astăzi în Elveția), Doctorul și Poetul Vasile Voiculescu, Doctorul Gheorghe Dabija și alți câțiva de care nu-mi mai amintesc acum. A fost o parodie de proces, cu ușile încuiate, deoarece au fost rostite, pentru martori, numele unor oameni din guvern, cum era Atanase Joja, de exemplu, și despre care Securitatea nu ar fi vrut să se vorbească, în acea situație.

Procurorul a început prin a ne acuza că am vrut să-i ardem pe rug, făcând aluzie la denumirea societății Rugul Aprins. Apoi am fost învinuiți că ne adunam și comentam texte dușmănoase la adresa Regimului, din Sfinții Vasile cel Mare, Ioan Scărarul și Grigorie de Nyssa. Nu spun că era o ignoranță a procurorului, ci mai degrabă un cinism diabolic, specific comuniștilor. Pedepsele au fost mari: Ieroschimonahul Daniil a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru practica rugăciunii inimii și a murit în închisoarea Aiud ca martir. Nu trebuie să uităm că mulți și-au dat viața în acest regim de teroare, nu pentru politică, ci pentru Dumnezeu.

 

 

Să intrăm pe linia marilor asceți ai Neamului!

 

Este o mare responsabilitate să scrii despre Rugul Aprins, când mulți dintre membrii acestui grup sunt încă în viață. Nu am vrut însă să fie trecută sub tăcere lucrarea Duhului Sfânt în inimile unui grup de intelectuali români, într-un moment de criză, când poporul nostru își pierduse orice directivă spirituală. Când Schitul Rarău, prin forță, a fost desființat și călugării închiși, Ieroschimonahul Daniil a împărțit lucrurile din chilia sa. Cărțile le-a dat iubitorilor de studiu, iar mie mi-a revenit icoana Maicii Domnului a Rugului Aprins, pictată de N. Stoica, la care el ținea așa de mult, precum și un manuscris al unui Acatist original cu corecturi personale. Poate că acestea m-au determinat să scriu rândurile de față.

Oricum, pentru noi este important faptul că oamenii aceștia se străduiau să găsească formula românească a isihasmului. Studiau intens „manuscrisele paisiene” de la Neamț, „Diata” Starețului Gheorghe de la Cernica, „Introducerile” pustnicului Vasile de la Poiana Mărului, scoțând în evidență caracterul integralist, armonic, al isihasmului românesc. În tradiția ascetică din Carpați, nu intră mortificări, centuri cu piroane, sfâșierea cărnii… nici măcar obligația celibatului. Foarte mulți oameni căsătoriți, în România, practică rugăciunea inimii. Exercițiul e pur spiritual.

În aceste momente, când țara noastră pășește pe drumul reformelor democratice, ce ar fi dacă ne-am lăsa de certuri, de acuzații, de răzbunări, de discursuri demagogice care, la urma urmei, nu sunt decât expresia unor neputințe și să ne refugiem în „Templul Duhului Sfânt din noi”? Numai cu Dumnezeul din noi îl putem înfrânge pe Satana. Să intrăm pe linia marilor asceți ai Neamului nostru, în aceste momente de criză. Numai de acolo vine mântuirea.

 

 


Articol publicat în revista Lumină Lină, Mai 1991. Articolul a fost inclus și în volumul: „Pe drumul credinței”, Arhimandrit Roman Braga, HDM PRESS, 2006, Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului, Rives Junction, SUA. Subtitlurile ne aparțin.